Jurnal de #ardeleanincapitala, ep. 1
Partea bună este că eu conduc o mașină cu număr de București.
Partea foarte bună este că în trafic mă pot integra rapid.
Partea cea mai bună e că există omenie.
Să vă dau un exemplu. Azi dimineață, într-o intersecție, am dat puțin geamul jos și am rugat un coleg participant la trafic: “nu vă supărați pe mine, pot să vă rog să mă lăsăți la verde să intru pe banda 1 în fața D-voastră”.
Nu știu ce l-a supărat așa tare, dar am continuat cu întrebările “Cum aș putea să îmi vizitez neamurile pe care le pomeniți dacă pentru asta e nevoie să fac dreaapta?” A râs în hohote și a plecat. Eu încă aștept… să fac dreapta.
Aaaaaa, apropo de asta, de ieri am deprins un nou obicei foarte fain. La intersecția dintre bucătărie și hol fără să îmi dau seama încep să… claxonez
Pe trecere
Știți acele plimbări superbe de primăvară, când ținându-se de mână, cuplurile merg agale, pierduți parcă de frumusețea orașului. Furați de peisajele superbe, calcă molcom și apăsat printre picăturile de ploaie rece.
Zgomotul și zumzetul orașului par imaginare, iar pentru ei, pare că, timpul s-a oprit și privește îngăduitor la minunăția plimbării. Zâmbetele și fericirea își fac loc necontenit în starea de bine a pașilor înceți și mici, iar corpurile par lipite de asfalt în așa fel încât deplasarea este greoaie, spre imposibilă. Dacă aveți această imagine în minte, să știți ca e reală și cotidiană pentru că exact așa… traversează strada, clujenii!