Să vă fie de bine
Este dimineață. Foarte devreme. Soarele mai are ore bune până să apară pe cer. În aer se simte mirosul de vacanță de vară. Nu am dormit toată noaptea de nerăbdare să punem bagajele în mașină și să pornim la drum.
Să îmi ocup locul din spate lângă geam și să mă bucur de fiecare copac, casă, deal, munte, lac, pădure, până când vom ajunge pe șoseaua infinită și dreaptă de pe care se vede câmpia și orizontul care pare tare departe. Acel drum cu copaci înalți pe margine care umbresc asfaltul parcă ocrotindu-l de soarele pătrunzător.
Urcăm în mașină. Tata și mama făc un check list al bagajelor care se alătură lemenelor de foc ce umplu remorca mașinii și a cadourilor tradiționale cu care plecăm de fiecare dată.
Plecăm la drum. În mașină doar câteva casete audio cu muzică populară, Iris, Phoenix și Vacanța Mare.
Răsăritul ne prinde aproape de fiecare dată în aceiași localitate, undeva la ieșire din Reghin. Acum aventura drumului e gata să înceapă.
Tata știe fiecare groapă din șosea, fiecare localitate, benzinărie și știe locul unde ne oprim să mâncăm.
E prima oprire. Trăge pe dreapta și mama se apucă să scoată din bagaj slănină, ceapă, șnițele, roșii, ardei, murături, pâine, muștar, chiftele, carne făcută la tavă sau pe grătar. Întinde un prosop mare de bucătărie și pe el punem toate bunătățile. Sticlele cu apă de izvor sunt nelipsite.
Mâncăm râzând și bucurându-ne de locul unde suntem. Strângeam masa și învelim în hârtie de ziar tot ce rămâne pentru următoarea oprire care, dacă totul decurge conform planului este chiar în curtea bunicilor. Dacă totul decurge conform planului însemnă să nu facem pană, să nu rămânem fără motorină sau cine știe pe unde mai e nevoie de o sârmă la motor să funcționeze.
Mașina este un Mercedes cu cabină dublă și cu remorcă pe un singur șasiu (un tanc de mașină dintr-o bucată cu roți duble pe spate). Pe lângă cele 6 roți care se învârt și sună ca roțile de tren, mai este una pusă pe grămada mare de lemne din remorcă.
Drumul este foarte frumos.
La casetofon cântă ‘’În umbra marelui urs’’ și noi ne jucăm “culoarea care câștigă”. Fiecare dintre noi alege o culoare și număram mașinile care trec sau care sunt parcate. E duminică și sunt puține care circulă și mai puține parcate. Persoana care are cele mai multe mașini cu aceiași culoare câștiga. De multe ori așteptăm minute în șir să întâlnim câte o mașină dar numărătoarea rămâne și încercăm să ghicim ce culoare o să fie următoarea.
Când vedem “tabla” pe care scrie Ialomița știm că mai avem puțin și ajungem. Drumul e la fel de drept și încă pare infinit. Bucuria că ajungem și parcăm mașina în curtea încăpătoare lângă fântâna din mijloc este cel mai mare premiu primit vreodată.
Apare, nu după mult timp, “tabla” pe care scrie Miloșești. Locul natal al tatălui meu.
Străzile sunt liniștite. Casele mici mă fascinează, iar faptul că pot ridica mâna până la acoperiș mă amuză. Chirpiciul din cramă are un miros aparte, butoaiele cu vin sunt parcă neclintite de la ultima vizită, măgarul bunicilor părea că abia așteaptă să fie pus la căruța aia cu două roți și să ne ducă pe câmp să alegem cea mai mare și mai dulce lebeniță.
Știm că urmează o săptămână cu multă lebeniță, brânză de oaie, semințe de floarea soarelui, carne de curcan și tot ce era mai bun prin ograda bunicilor. Mă fascinează momentul în care intru în cramă și bunicul mă lăsă să trag vin din butoi. Este un lucru de om mare și totuși eu abia aștept să îl fac.
Nu există Waze sau Google Maps, nu am internet și nici rețele sociale, nu sunt așa multe mașini, blocuri, case, intersecții și lumea pare exagerat de mare.
Distanța de la Prundu Bârgăului la Miloșești este distanța care mi-a dat bucuria călătoriei, bucuria condusului, mi-a dezvoltat orientarea în spațiu și m-a ajutat să văd în imagini mereu. Să caut mereu puncte de reper care să mă ghideze.
Astăzi când am vizitat locul unde tatal meu s-a născut și a copilărit m-am gândit cu bucurie și emoție la drumul pe care produsele din Lădița cu bunătăți îl fac spre fiecare client din țară. De la cum familia mea le pregătește cu drag, le ambalează, le pun la drum și până ajung pe masa sau în cămara clienților noștri.
Toate aceste lucruri mă fac să retrăiesc bucăți din copilărie.
Gustă, bucură-te de produsele din Lădița cu bunătăți și zâmbește pentru că ai două motive.
Unul este că vei gusta un produs natural de la țară și al doilea este că vei da șansa unei călătorii frumoase pline de peripeții și bucurii unei lădițe care are în esența ei bucuria copilăriei mele.
Să vă fie de bine!
Prima dată în 6 ani și 8 luni
Un bărbat trebuie să arate că e puternic, să nu lase loc de slăbiciuni sau vulnerabilități. Este total greșit să vrei asta și să te și chinui să arăți așa. Este dăunător mai ales când acel bărbat este #tatadefata. De când s-a născut fiica mea împrejurările au făcut că fiecare vizită la țară, la ai mei, să fie de la prima la ultima zi alături de mine și să răspund prezent fizic și moral la fiecare trânta pe stradă, la fiecare vis mai agitat noaptea și la toate felurile de mâncare pregătite cu dragoste de bunici. Am fost acolo trup și suflet fără că măcar o secundă să las această responsabilitate în grijă altora.
Am văzut fiecare prietenie legată cu copiii de acolo și am intermediat certuri și împăcări. Am colorat cu cretă pe asfalt, am umplut caiete cu desene, am ascultat muzică, am făcut plimbări, am tras sania, am ras și plâns împreună. Am fost mâna pe care să o prindă prima dată sau trupul pe care să îl îmbrățișeze atunci când era nevoie. Ieri, pentru prima dată în 6 ani și 8 luni, m-am urcat în mășînă, după multe ore de amânare și taraganare, mult timp în care îmi venea să introduc cerere de concediu, și alte găselnițe prin care să rămân mai mult. Într-un târziu am plecat privind în oglinda retrovizoare cum fiica mea se îndepărta de mâna cu prietenele ei și mă saluta frumos cu dorința de a petrece zile frumoase la țară, la bunici. Pupicii și îmbrățișările nu au fost suficiente și nu o să fie niciodată. Poate e târziu că asta se întâmplă acum sau poate că e devreme. Habar nu am și nici nu mă interesează, ci mă interesează imperfecțiunea pe care o trăim și care ne pregătește pentru această lume imperfectă. În momentul plecării o parte din mine a rămas acolo, a rămas alături de ea, a rămas să își asume responsabilitățile și să preia mereu orice dificultate sau bucurie. Golul din stomacul meu persita, dar este acest gol care îmi face bine, îmi da o stare de nerăbdare, de tremur și de nesiguranță, dar totodată ma aduce cu picioarele pe pământ și îmi face sufletul să crească la fiecare poză sau telefon care aduce vești. Sunt recunoscător că îmi pot acceptă imperfecțiunea unui #tatadefata și astfel fiica mea o să fie pregătită pentru lume imperfectă.
