Vorba zboară, scrisul rămâne!
În timpul școlii, din cel puțin două motive, nu mi-a plăcut să scriu “de mână”. Mi se părea că pierd esența a ceea ce explică învățătoarea/profesorul. Al doilea motiv este că scriu așa de urât încat, de multe ori, nici eu nu înțeleg ce scriu. Mai mult de atât, eu gândesc absolut totul în imagini și pentru mine orice aud, văd, simt, miros se transformă în imagini și de aici ușurința de a verbaliza înainte de a scrie.
Însă îmi place să citesc și dezvoltându-mi vocabularul plus imaginile permanente din capul meu au dat rezultate excelente la vorbit. Cei din jurul meu încă susțin că vorbesc cam mult, ceea ce nu cred că este în totalitate adevărat 😊
Să revenim. Faptul că preferam să citesc și să ascult în detrimentul scrisului mi-a adus și multe neplăceri. Țin minte că eram în liceu, clasa 11-a, profil finanțe – contabilitate. La una din orele de specialitate (nu mai știu exact materia) am avut o tema pentru acasă în care era nevoie să luăm un produs alimentar și să scriem tot procesul prin care acesta trece până ajunge să fie consumat de către noi. De retinut că aproape niciodată nu-mi făceam temele acasă și mereu le scriam în pauze, repede și doar ideile principale. Începe ora și la câteva secunde după ce întră profesoara în clasă aud “Penciule, tema”. Mă ridic în picioare, deschid caietul din fața mea și încep să vorbesc cu privirea în jos spre foaia caietului. Și vorbesc. Spun perfect tot procesul de fabricare al pâinii. De la arat pământul, semănat grâul si până la aranjarea pâinii pe rafturile magazinelor. La final, când să termin de citit tema mă încurc la un cuvânt “comercializarea” și încep să mă bâlbâi câteva secunde. În acel moment profesoara îmi cere să mă duc cu caietul la catedră să vadă ce am scris. Ce credeți? Nu aveam scris niciun cuvânt pe foile caietului. I-am spus că totul a fost din minte și că tot procesul spus s-a derulat în capul meu. A fost pentru prima dată în viața mea când am primit două note în aceiași zi. Nota 1 pentru că am încercat să o păcălesc și 9 pentru că mi-a ieșit aproape perfect procesul de fabricare al pâinii. Da, știu, putea să-mi dea 10 chiar dacă m-am bâlbâit la “comercializează” 😊
Va spun toate aceste lucruri deoarece în momentul în care am început să lucrez am descoperit agenda. Pe vremea aia nu aveai telefoane smart și conexiuni la drive, cloud sau notes care să te salveze 😊. Am descoperit că fără a nota în agendă nu reușesc să-mi fac treaba. Orice memorie ai, oricât de bine ești organizat, fără o agenda și un calendar bine pus la punct nu pre ies treburile. Și până să mă prind eu cât de utilă este agenda am dat-o de gard și am încurcat taskuri, am uitat lucruri și am ratat jumătate de zi de muncă. Dacă vă intrbati cum e posibil vă spun eu. Lucram ospătar într-o cafenea din Cluj și am făcut schimb de tură cu un coleg. Trebuia să merg o sâmbătă la lucru în locul lui. Nu mi-am notat și până mi-am amintit eu că e de muncă era deja pe la jumătatea zilei. De atunci tot ce am de făcut se regăsește atât în calendarul telefonului cât și în agenda fizică pe care o am mereu la mine.
Acest lucru îl văd și la fiică-mea. Scrie zilnic în agenda ei, de la dorințe până la versurile cântecelor pe care vrea să le învețe. Sunt extrem de mândru că face asta și bucuros pentru ea că își dezvoltă această capacitate organizatorică. Evident că de fiecare dată când văd ceva ce cred eu că i se potrivește îi cumpăr. Astăzi a ajuns agenda de la YOLO Attitude și ea este foarte încântată mai ales că pe lângă agenda are și un termos. Și-a personalizat agenda după care mi-a spus să o las singură în camera că are nevoie de intimidate să-și completeze pagina secretă. Mă bucur că m-a lăsat să fac câteva poze pe care să vi le arăt în timp ce vă recomand setul YOLO Attitude. Îl găsiți pe Emag și merge brici ca și cadou.
Aaaa, să nu uit. Ieri când i-am dat cadoul Patriciei mi-am notat în agendă să nu uit astăzi să vă povestesc întâmplările. Așa că pe principiul “o idee nescrisă este doar o vorbă în vânt” vă doresc să vă bucurați de fiecare cuvânt scris și de YOLO Attitude.
Jurnal de #ardeleanincapitala ep. 2 “Vorba”
Pentru noi ardelenii vorbitul este o artă. Ne rumegăm bine fiecare cuvânt, gândim ce urmează să spunem și așteptăm momentul potrivit pentru a ne exprima ideea și a ne lansa în susțineri. După ce trecem prin minte tot acest ritual și îl reanalizăm abia apoi putem să scoatem un “NO” sau un “E”. Între noi e suficient. Depinde doar de cum pui accentul, cât lungesti cuvântul și care e mimica atunci când îl rostești.
Credeți–mă că a fost perfect până acum. Ne-am înțeles că prin minune și totul a ieșit brici. Ce vreau să vă spun e că sunt cel mai norocos ardelean din București. Odată cu mine s-a mutat aici și un coleg din Arad. Stăm la birou, la 2 m distanță unul de celălalt și ne este suficient “no” și “e”. Astăzi discutam aprins și la un moment dat vine un coleg de-al locului și intervine în discuție.
Dragilor, atâtea cuvinte pe secundă și atâtea exclamații nu am auzit în viața mea. Ce îmi amintesc este doar atât:
Eu: – Noooo, amu?
El: – Ee.
Jurnal de #ardeleanincapitala, ep. 1
Partea bună este că eu conduc o mașină cu număr de București.
Partea foarte bună este că în trafic mă pot integra rapid.
Partea cea mai bună e că există omenie.
Să vă dau un exemplu. Azi dimineață, într-o intersecție, am dat puțin geamul jos și am rugat un coleg participant la trafic: “nu vă supărați pe mine, pot să vă rog să mă lăsăți la verde să intru pe banda 1 în fața D-voastră”.
Nu știu ce l-a supărat așa tare, dar am continuat cu întrebările “Cum aș putea să îmi vizitez neamurile pe care le pomeniți dacă pentru asta e nevoie să fac dreaapta?” A râs în hohote și a plecat. Eu încă aștept… să fac dreapta.
Aaaaaa, apropo de asta, de ieri am deprins un nou obicei foarte fain. La intersecția dintre bucătărie și hol fără să îmi dau seama încep să… claxonez
De la #fainlacluj la #fainlabucuresti
Clujul este casa mea. Clujul m-a adoptat și a fost mereu locul unde am simțit că sunt așezat. Încă din primele zile petrecute în Cluj ca și proaspăt student mi-a oferit tot ce am avut nevoie. Provocări, succes, proiecte, eșecuri, realizări, mi-a arătat locuri superbe și m-a lăsat să îi calc fiecare străduță, să îi privesc frumusețile și să mă bucur de fiecare clipă. Am ras și am plans la Cluj, l-am văzut vopsit în tricolor , fără mall-uri, fără IT și fără clădiri imense de birouri. Am prins Clujul molcom, fără vuiet și agitație și am văzut fiecare etapă a dezvoltării lui. În Cluj mi-am clădit drumul profesional și personal, în Cluj mi-am luat locuință și tot în Cluj mă văd petrecându-mi bătrânețile.
De ce va spun toate astea? De ce rememorez ca și cum e ultimul lucru pe care îl fac? De ce mă paște acest sentiment de nostalgie pentru Cluj? Din două motive. Primul că îmi e foarte drag și vorbesc de Cluj la superlativ peste tot pe unde merg și al doilea vine din faptul că îl părăsesc. Pentru următoarea perioada las Clujul pentru București și las acolo o parte din mine. O parte importantă la care o să mă întorc des, de fiecare dată când am ocazia, pentru că la Cluj îmi rămâne parte din viață mea. Și totuși nu despre asta vreau să vă povestesc.
Vreau să va povestesc despre limitele pe care orice oraș al provinciei le are. Despre faptul că există și oricât de sus sunt ele puse, oricât de greu de atins par, ele sunt cât se poate de reale. Există limite profesionale, limite de business și limite de dezvoltare. Clujul este al doilea cel mai dezvoltat oraș din țară și este încă pe un trend ascendent din acest punct de vedere. Al doilea. Și aici intervine subiectul monologului meu.
Nu știu dacă v-ați întâlnit în cariera vostră cu aceste limite însă eu de acum mulți ani (mai bine de 15) de când am început să simt și să gust din viață profesională la Cluj, m-am izbit de “se decide la București”, hai la București să semnăm contractul”, “da-mi pe mail și eu dau mai departe colegilor din București”, “oferta o s-o primești de la București” și multe alte formulări de acest gen. Și nu are nicio legătură cu expresia în sine ci are legătură cu puterea de decizie și cu limitele de care vorbeam mai sus. Clujul, la fel ca orice alt oraș, este provincie și oricât de mult ar vrea să scape de această eticheta nu o să poată dintr-un motiv simplu. Nu e capitală.
Unde se decide orice? La capitală… Unde poți promova? La capitală… Unde sunt bugetele? La capitală… Unde primești răspuns la oferta? La capitală… Unde e head office-ul? La capitală… Și exemplele pot continua.
Cu mici excepții, care există în Cluj și pe care le știm cu toții și le apreciem că atare, businessuri mici și mari care încă își păstrează puterea decizională acolo tot în capitală au interes sau își doresc să ajungă. Numărul de locuitori, mărimea orașului, puterea de business, diversitatea, multiculturalitatea, aeroportul, ministerele, Președinția, Guvernul, Parlamentul, protestele, hastagurile și tot ce contează are semnificate aparte la București.
Mass Media, social media, și orice reper legat de media tot la București își are centrala și tot aici te vezi nevoit să ajungi dacă vrei să faci un pas în dezvoltarea ta sau a business-ului tău. Vrei un parteneriat sau vrei un sponsor (mă gândesc la ceva mai mult decât un eveniment local), vrei să deschizi un alt punct de lucru sau pur și simplu vrei să ai acces la alt target. Tot în București ajungi.
Nimic din ce am spus până acum nu e un lucru rău sau care să deterioreze într-un fel sau altul orașele țării. Ba din potrivă. Aspectele de mai sus trebuie să fie o provocare permanentă pentru orașe în speță Cluj despre care pălăvrăgesc eu aici. Să se dezvolte, să ofere, să atragă și să păstreze.
Cluj, ești fain. Cluj, te iubesc. Cluj, ești casa mea. Cluj, îți mulțumesc. Cluj, ești un exemplu. Cluj, ești #fainlacluj.
București, bine te-am găsit. București, primește-mă și lasă-mă să te descopăr. București, lasă-mă să fac să fie #fainlabucuresti.
Gânduri bune!
Din grădină
Să ai locul tău de evadare este o adevărată binecuvântare. Natura a fost și este mereu surprinzătoare în toate felurile ei și atunci când ai grijă de ea cu siguranță te răsplătește.
De mic copil am avut parte de asemenea evadare în grădina părinților mei și m-am bucurat de fiecare dată de oaza de verdeață pe care o aveam și o am în spatele casei. Nu e mare, nu e mult dar este exact cât e nevoie pentru o bogăție aducătoare de liniște și reconectare cu natura.
La poale de Heniu unde și timpul trece agale, natura este parte din viața de zi cu zi a oamenilor. Mulți se bucură de ea și mulți o ignoră din obișnuință sau din rutină. Eu ador să petrec timp de calitate între meri, peri, piersici, caiși, vișini, nuci, vită de vie și în special în grădina de legume de unde mereu mă înfrupt cu poftă și plăcere.
Să ai natura acasă este o bogăție pe care esti obligat să o tratezi că atare.
Tu ai traista pregătită?
M-am născut și am crescut la țară așa că am trăit sub ghidajul multor vorbe din popor. Au apărut înainte de coach și înainte de consultanți, dar au același rol în viată. Gândul de astăzi m-a dus spre “Dumnezeu îți dă dar nu îți bagă în traistă”. Dacă ați auzit cel puțin o dată în viață vorba asta înseamnă că știți și însemnătatea ei. Mie îmi place foarte mult și de fiecare dată când apare o oportunitate sau se deschide un drum ma gandesc la ea.
Am primit de foarte multe ori, în viață, posibilitatea de a “bagă în traistă” de a munci și de a avea rezultatul și succesul pe care mi l-am dorit. Așadar când vezi oportunitatea că pe “Dumnezeu a dat” nu este suficient pentru a avea succes. Abia aici începe drumul greu și lung al succesului și reușitei.
Uneori acest drum este anevoios și plin de încercări, se parcurce cu beșici în talpă sau cu vântul care bate din față. Alteori drumul e frumos, lejer și scurt. Dar niciodată nu lipsește. Și mai mult decât atât niciodată nu poate parcurge altcineva drumul tău. Așa că nu te mai plânge că pe ține nu te ajută nimeni, că tu ești oropsitul sorții, că nu ai parte de nimic bun în viață, că lumea e potrivnică și că nu ai puterea de a face față provocările.
Nu face din oportunități tale pietre de moară doar pentru că nu ai încredere în ține și în drumul pe care ai vrea să-l parcurgi. O să greșești, o să ratezi drumul, o să te abați de la el, o să calci în gropi și o să urci sau să coborî cu aceiași viteză. Dar când ajungi la destinație o să ai satisfacția drumului parcurs și a rezultatului înregistrat.
Credință mea este că de noi depinde cum privim drumul oricât de greu este el. De noi depinde să înțelegem ceva sau pe cineva care în prima faza ne pare “din altă lume”. De noi depinde să ne dezvoltăm orizontul de cunoaștere sis a acționăm în cunoștință de cauza. Și că totul să fie cât mai clar eu am realizat că deschizând ușa spre noi perspective am doar de câștigat. Acum câțiva ani râdeam în hohote când auzeam de feng shui sau de legile universului. Ce să mai spun de momentele în care cineva încerca să mă facă să înțeleg sistemele defensive pe care noi le dezvoltăm pentru a ne proteja sau că o mentalitate deschisă este una care contribuie la bunăstarea ta.
Erau subiecte de la care ajungeam să radem de “săracii oameni” pe ce se bazează ei. Or vedea când se vor lovi cu fruntea de pragul de sus că numai univers și mentalitate nu o să le mai trebuiască și că e bine să dezvolți “garduri” în jurul tău că așa nu te rănește nimeni. Nimic mai greșit și nimic mai departe de adevăr. Acum când am făcut primul pas și am lăsat mintea să zburde odată cu ochii pe paginile unor cărți, am închis gură și am deschis urechile în câteva discuții cu oameni care chiar știu ce vorbesc am doborât câteva garduri care stăteau înalte și falnice să protejeze orice factor negativ din exterior și evident din interior. Tot acum realizez că viață mea nu este bună sau rea, nu este frumoasă sau urâtă, nu e grea sau ușoară ci este în perfect echilibru. Văd cum nu poate există plus fără minus sau sus fără jos și asta mă recalibrează de fiecare dată când am sentimente sau trăiri de orice natură.
Echilibrul există și noi trebuie doar să îl înțelegem să ne regăsim sis a îl tratăm că atare. Ce alegem pentru noi de noi depinde și cel mai important este că abia acum încep să înțeleg ce înseamnă să fi acolo și pentru altcineva. Până acum eram acolo, dar eram acolo pentru nu pentru a ajută persoană respective sau măcar a înțelege situația.
E bine acum că am traistă pregătită mereu și pot bagă in ea tot ce mi se da oricând e cazul.
Gânduri bune!