DACĂ LUĂM TOTUL PREA ÎN SERIOS
RISCĂM SĂ LUĂM PREA PUȚIN

Jurnal de #ardeleanincapitala ep. 2 “Vorba”

Pentru noi ardelenii vorbitul este o artă. Ne rumegăm bine fiecare cuvânt, gândim ce urmează să spunem și așteptăm momentul potrivit pentru a ne exprima ideea și a ne lansa în susțineri. După ce trecem prin minte tot acest ritual și îl reanalizăm abia apoi putem să scoatem un “NO” sau un “E”. Între noi e suficient. Depinde doar de cum pui accentul, cât lungesti cuvântul și care e mimica atunci când îl rostești.

Credeți  a fost perfect până acum. Ne-am înțeles  prin minune și totul a ieșit brici. Ce vreau   spun e  sunt cel mai norocos ardelean din BucureștiOdată cu mine s-a mutat aici și un coleg din Arad. Stăm la birou, la 2 m distanță unul de celălalt și ne este suficient “no” și “e”.  Astăzi discutam aprins și la un moment dat vine un coleg de-al locului și intervine în discuție.

Dragilor, atâtea cuvinte pe secundă și atâtea exclamații nu am auzit în viața meaCe îmi amintesc este doar atât:

– Frate, sunt fiert pe voi, e noaptea minții  faci asta. Boss nu face sens. Haihaiva pup. Pa.
În timp ce colegul pleca ne-am uitat unul la celălalt și în forță am închis discuția:

Eu: – Noooo, amu?
El: – Ee.

Jurnal de #ardeleanincapitala, ep. 1

Partea bună este că eu conduc o mașină cu număr de București.
Partea foarte bună este că în trafic mă pot integra rapid.
Partea cea mai bună e că există omenie.

Să vă dau un exemplu. Azi dimineață, într-o intersecție, am dat puțin geamul jos și am rugat un coleg participant la trafic: “nu vă supărați pe mine, pot să vă rog să mă lăsăți la verde să intru pe banda 1 în fața D-voastră”.

Nu știu ce l-a supărat așa tare, dar am continuat cu întrebările “Cum aș putea să îmi vizitez neamurile pe care le pomeniți dacă pentru asta e nevoie să fac dreaapta?” A râs în hohote și a plecat. Eu încă aștept… să fac dreapta.

Aaaaaa, apropo de asta, de ieri am deprins un nou obicei foarte fain. La intersecția dintre bucătărie și hol fără să îmi dau seama încep să… claxonez

De la #fainlacluj la #fainlabucuresti

Clujul este casa mea. Clujul m-a adoptat și a fost mereu locul unde am simțit că sunt așezat. Încă din primele zile petrecute în Cluj ca și proaspăt student mi-a oferit tot ce am avut nevoie. Provocări, succes, proiecte, eșecuri, realizări, mi-a arătat locuri superbe și m-a lăsat să îi calc fiecare străduță, să îi privesc frumusețile și să mă bucur de fiecare clipă. Am ras și am plans la Cluj, l-am văzut vopsit în tricolor , fără mall-uri, fără IT și fără clădiri imense de birouri. Am prins Clujul molcom, fără vuiet și agitație și am văzut fiecare etapă a dezvoltării lui. În Cluj mi-am clădit drumul profesional și personal, în Cluj mi-am luat locuință și tot în Cluj mă văd petrecându-mi bătrânețile.

De ce va spun toate astea? De ce rememorez ca și cum e ultimul lucru pe care îl fac? De ce mă paște acest sentiment de nostalgie pentru Cluj? Din două motive. Primul că îmi e foarte drag și vorbesc de Cluj la superlativ peste tot pe unde merg și al doilea vine din faptul că îl părăsesc. Pentru următoarea perioada las Clujul pentru București și las acolo o parte din mine. O parte importantă la care o să mă întorc des, de fiecare dată când am ocazia, pentru că la Cluj îmi rămâne parte din viață mea. Și totuși nu despre asta vreau să vă povestesc.

Vreau să va povestesc despre limitele pe care orice oraș al provinciei le are. Despre faptul că există și oricât de sus sunt ele puse, oricât de greu de atins par, ele sunt cât se poate de reale. Există limite profesionale, limite de business și limite de dezvoltare. Clujul este al doilea cel mai dezvoltat oraș din țară și este încă pe un trend ascendent din acest punct de vedere. Al doilea. Și aici intervine subiectul monologului meu.

Nu știu dacă v-ați întâlnit în cariera vostră cu aceste limite însă eu de acum mulți ani (mai bine de 15) de când am început să simt și să gust din viață profesională la Cluj, m-am izbit de “se decide la București”, hai la București să semnăm contractul”, “da-mi pe mail și eu dau mai departe colegilor din București”, “oferta o s-o primești de la București” și multe alte formulări de acest gen. Și nu are nicio legătură cu expresia în sine ci are legătură cu puterea de decizie și cu limitele de care vorbeam mai sus. Clujul, la fel ca orice alt oraș, este provincie și oricât de mult ar vrea să scape de această eticheta nu o să poată dintr-un motiv simplu. Nu e capitală.

Unde se decide orice? La capitală… Unde poți promova? La capitală… Unde sunt bugetele? La capitală… Unde primești răspuns la oferta? La capitală… Unde e head office-ul? La capitală… Și exemplele pot continua.

Cu mici excepții, care există în Cluj și pe care le știm cu toții și le apreciem că atare, businessuri mici și mari care încă își păstrează puterea decizională acolo tot în capitală au interes sau își doresc să ajungă. Numărul de locuitori, mărimea orașului, puterea de business, diversitatea, multiculturalitatea, aeroportul, ministerele, Președinția, Guvernul, Parlamentul, protestele, hastagurile și tot ce contează are semnificate aparte la București.

Mass Media, social media, și orice reper legat de media tot la București își are centrala și tot aici te vezi nevoit să ajungi dacă vrei să faci un pas în dezvoltarea ta sau a business-ului tău. Vrei un parteneriat sau vrei un sponsor (mă gândesc la ceva mai mult decât un eveniment local), vrei să deschizi un alt punct de lucru sau pur și simplu vrei să ai acces la alt target. Tot în București ajungi.

Nimic din ce am spus până acum nu e un lucru rău sau care să deterioreze într-un fel sau altul orașele țării. Ba din potrivă. Aspectele de mai sus trebuie să fie o provocare permanentă pentru orașe în speță Cluj despre care pălăvrăgesc eu aici. Să se dezvolte, să ofere, să atragă și să păstreze.

Cluj, ești fain. Cluj, te iubesc. Cluj, ești casa mea. Cluj, îți mulțumesc. Cluj, ești un exemplu. Cluj, ești #fainlacluj.

București, bine te-am găsit. București, primește-mă și lasă-mă să te descopăr. București, lasă-mă să fac să fie #fainlabucuresti.

Gânduri bune!

Din grădină

Să ai locul tău de evadare este o adevărată binecuvântare. Natura a fost și este mereu surprinzătoare în toate felurile ei și atunci când ai grijă de ea cu siguranță te răsplătește.

De mic copil am avut parte de asemenea evadare în grădina părinților mei și m-am bucurat de fiecare dată de oaza de verdeață pe care o aveam și o am în spatele casei. Nu e mare, nu e mult dar este exact cât e nevoie pentru o bogăție aducătoare de liniște și reconectare cu natura. 

La poale de Heniu unde și timpul trece agale, natura este parte din viața de zi cu zi a oamenilor. Mulți se bucură de ea și mulți o ignoră din obișnuință sau din rutină. Eu ador să petrec timp de calitate între meri, peri, piersici, caiși, vișini, nuci, vită de vie și în special în grădina de legume de unde mereu mă înfrupt cu poftă și plăcere.

Să ai natura acasă este o bogăție pe care esti obligat să o tratezi că atare.

Tu ai traista pregătită?

M-am născut și am crescut la țară așa că am trăit sub ghidajul multor vorbe din popor. Au apărut înainte de coach și înainte de consultanți, dar au același rol în viată. Gândul de astăzi m-a dus spre “Dumnezeu îți dă dar nu îți bagă în traistă”. Dacă ați auzit cel puțin o dată în viață vorba asta înseamnă că știți și însemnătatea ei. Mie îmi place foarte mult și de fiecare dată când apare o oportunitate sau se deschide un drum ma gandesc la ea.

Am primit de foarte multe ori, în viață, posibilitatea de a “bagă în traistă” de a munci și de a avea rezultatul și succesul pe care mi l-am dorit. Așadar când vezi oportunitatea că pe “Dumnezeu a dat” nu este suficient pentru a avea succes. Abia aici începe drumul greu și lung al succesului și reușitei.

Uneori acest drum este anevoios și plin de încercări, se parcurce cu beșici în talpă sau cu vântul care bate din față. Alteori drumul e frumos, lejer și scurt. Dar niciodată nu lipsește. Și mai mult decât atât niciodată nu poate parcurge altcineva drumul tău. Așa că nu te mai plânge că pe ține nu te ajută nimeni, că tu ești oropsitul sorții, că nu ai parte de nimic bun în viață, că lumea e potrivnică și că nu ai puterea de a face față provocările.

Nu face din oportunități tale pietre de moară doar pentru că nu ai încredere în ține și în drumul pe care ai vrea să-l parcurgi. O să greșești, o să ratezi drumul, o să te abați de la el, o să calci în gropi și o să urci sau să coborî cu aceiași viteză. Dar când ajungi la destinație o să ai satisfacția drumului parcurs și a rezultatului înregistrat.

Credință mea este că de noi depinde cum privim drumul oricât de greu este el. De noi depinde să înțelegem ceva sau pe cineva care în prima faza ne pare “din altă lume”. De noi depinde să ne dezvoltăm orizontul de cunoaștere sis a acționăm în cunoștință de cauza. Și că totul să fie cât mai clar eu am realizat că deschizând ușa spre noi perspective am doar de câștigat. Acum câțiva ani râdeam în hohote când auzeam de feng shui sau de legile universului. Ce să mai spun de momentele în care cineva încerca să mă facă să înțeleg sistemele defensive pe care noi le dezvoltăm pentru a ne proteja sau că o mentalitate deschisă este una care contribuie la bunăstarea ta.

Erau subiecte de la care ajungeam să radem de “săracii oameni” pe ce se bazează ei. Or vedea când se vor lovi cu fruntea de pragul de sus că numai univers și mentalitate nu o să le mai trebuiască și că e bine să dezvolți “garduri” în jurul tău că așa nu te rănește nimeni. Nimic mai greșit și nimic mai departe de adevăr. Acum când am făcut primul pas și am lăsat mintea să zburde odată cu ochii pe paginile unor cărți, am închis gură și am deschis urechile în câteva discuții cu oameni care chiar știu ce vorbesc am doborât câteva garduri care stăteau înalte și falnice să protejeze orice factor negativ din exterior și evident din interior. Tot acum realizez că viață mea nu este bună sau rea, nu este frumoasă sau urâtă, nu e grea sau ușoară ci este în perfect echilibru. Văd cum nu poate există plus fără minus sau sus fără jos și asta mă recalibrează de fiecare dată când am sentimente sau trăiri de orice natură.

Echilibrul există și noi trebuie doar să îl înțelegem să ne regăsim sis a îl tratăm că atare. Ce alegem pentru noi de noi depinde și cel mai important este că abia acum încep să înțeleg ce înseamnă să fi acolo și pentru altcineva. Până acum eram acolo, dar eram acolo pentru nu pentru a ajută persoană respective sau măcar a înțelege situația.

E bine acum că am traistă pregătită mereu și pot bagă in ea tot ce mi se da oricând e cazul.

Gânduri bune!

Un drum pentru 10 comenzi sau 10 drumuri pentru o comanda?

Am lucrat o perioada că și piccolo și pe urmă ospătar într-o cafeanea. A fost primul meu job in Cluj-Napoca. Am învățat multe lucruri importante și faine însă o vorba mi-a rămas și îmi va rămâne permanent în cap și o să îmi răsune de fiecare dată când mă apuc de făcut ceva. Fie că e vorba de o activitate, proiect, că e task la job sau e un lucru personal: “Un ospătar slab face 10 drumuri pentru o comandă, un ospătar bun face un drum pentru 10 comenzi”

Ei bine, asta e primul gând de fiecare dată când vreu să fac ceva. Câte drumuri o să fac pentru un rezultat sau câte rezultate pot avea cu un singur drum. Care este efortul pe care eu îl depun pentru a îndeplini un task și de câte ori este nevoie să mă întorc la baza și să pornesc iar că pe urmă să revin și tot așa. Este foarte important pentru mine că atunci când am proiectul sau sarcina, situația ce urmează să fie rezolvată să plec la drum cu toate informațiile și instrumentele necesare pentru a adună numărul maxim de “comenzi” astfel că la întoarcere să dau la rândul meu maximum din ce am pututu obține din acel drum. Așa sunt profitabil, așa muncesc eficient și așa aduc rezultate cu efort puțîn. Și da, se aplică la orice job, în orice relație și în orice drum pornești și pe care vrei să-l maximizezi.

Am învățat în toată perioada petrecută că și ospătar că eficientă salvează omul de la durerile de picioare și de spate. Să stai o zi întreagă în picioare nu este cel mai simplu lucru și cu atât mai puțîn să te învârti într-un cerc în care ai nevoie și de dexteritate (să nu scapi tavă), de rapiditate (hai că mă grăbesc și se răcește cafeaua/mâncarea), de flexibilitate (băiatu, hai și pe la noi), de cunoștințe (cu ce merge apă plata și salată verde?:), de zâmbet (vai da de ce ești morocănos? Să nu ne scuipe în supă…), de rezistență (câte feluri de cafea aveți și vreau să știu din fiecare câte puțîn până mă hotărăsc) și neapărat de spirit de echipa (o să-l rog pe colegul meu să facă acest fel exact cum va doriți d-voastră). Nu pare că este cel mai bun tipar de om de vânzări? Ba da, pare. Eu m-am născut și trăiesc într-un mediu de acest gen și am făcut așa de multe drumuri pentru o singură comandă, încât durerile de picioare nu doar că existau zilnic ci începeam zilele cu durerile accumulate în ziua trecută.

Acum după multe experiențe am înțeles de ce e foarte important să faci un singur drum și să te întorci cu 10 comenzi. Nu la toate drumurile aduc 10 comezi și mai am situații în care fac și al doilea drum, dar ce este important în momentul de față pentru mine este că știu cum să nu mă rezum la a face un drum separat pentru fiecare comandă și că pe acel drum sigur există alte multe comenzi ce așteaptă să fie luate.

Gânduri bune și spor la drum cu multe comenzi. De ține depinde dacă le vezi sau dacă aștepți să strige clientul de la masă, nervos, că așteaptă de prea mult timp.

Hei, garcon… 🙂