Acasă
Astăzi, după prima mea zi în calitate de voluntar la Isaccea, am multe motive de bucurie.
Am cărat bagaje, am oferit produse, am alimentat standuri, am oferit informații, am discutat cu vecinii noștri de peste Dunăre, am interacționat cu pompieri, jandarmi, polițiști, grănicieri, medici și în special cu voluntarii care s-au lăsat pe ei pentru a face un bine. Am mâncat cea mai bună supă de pui făcută de un bucătar grec și am cărat apă pentru peste o mie de porții de mâncare caldă pregătite acolo și oferite gratis.
Sentimentul este unul care îți dă putere și încredere. Aici nu există oboseală ci doar acțiune și implicare. Sunt recunoscător oamenilor pe care i-am cunoscut și pentru că astăzi am putut să fiu parte din tot ce înseamnă susținere. Apreciez eforturile pe care BCR le face prin tot suportul, prezența acolo și implicarea de care dă dovadă si mai ales prin faptul că ne oferă posibilitatea de a participa în mod organizat mai mult și mai des decât am putea să o facem fiecare individual.
Mergând puțin mai departe vreau să va spun că sunt singur la părinți și când m-am născut am fost primul nepot în familie. Toată lumea roia în jurul meu să-mi facă pe plac și să-mi satisfacă orice poftă posibilă și imposibilă.
Eram răsfățat într-o grămadă de case și oriunde mergeam aveam “lumea la picioare”. Am crescut și am început să merg în cantonamente, după care am mers la liceu în alt oraș, pe urmă la facultate la Cluj unde de altfel am și rămas. De mai bine de un an m-am mutat la București si merg destul de des la Cluj și de la Cluj acasă. Poate vă întrebați ce legătură are și de ce îmi doresc să vă spun cât de norocos sunt și cât de norocoși sunteți și voi.
Avem un loc pe care îl numim acasă. Acasă la ai noștri. Acasă unde ne-am născut, unde am crescut și unde am copilărit. Acasă unde mi-am spart prima dată capul, unde mi-am julit prima dată genunchii și unde am legat primele prietenii. Străzile pe care hoinăream zilnic, grădinile pe care ne jucam de dimineața până seară, copacii în care ne cățăram sau ne făceam căsuțe, geamurile vecinilor pe care din greșeală le spărgeam cu mingea sau florile din curțile lor pe care mai mereu le rupeam sărind gardurile să ne recuperăm mingile sau cine mai știe ce “scăpam” pe acolo. Vecinii care erau umani, prietenoși, binevoitori și plini de speranța că vine o nouă generație care să ducă mai departe tradițiile.
Sunt un norocos că am aceste amintiri și că le pot trăi oricând vreau. Sunt un norocos că mai există acest acasă și că pot oricând să merg acolo să-mi revăd copilăria, prietenii, vecinii și locurile natale. Sunt un norocos că acolo e liniște și e voia bună. Zona s-a schimbat, s-a dezvoltat, ulița a devenit stradă asfaltată, grădinile acum sunt curți ale noilor vecini, mașinile trec cu mare viteză pe stradă unde pe vremuri rar vedeai câte o mașină trecând. Se vede la fel de frumos Vf. Heniu și mă pot bucura oricând de o plimbare pe dealurile din zonă. Aer curat și natură cât vezi cu ochii.
Sunt un norocos că o pot duce pe fiica mea acolo și ea la rândul ei să se bucure de zona, de oameni, de natură, de jocurile copilăriei în aer liber și de liniștea din livada unde vara îi montez piscină, hamac, trambulină și orice se mai poate pune pentru distracție. Sunt norocos că acolo o așteaptă mereu oameni cu brațele deschise, primitori și iubitori.
Acum imaginați-vă cât de norocoși sunteți și voi că aveți parte de aceste locuri și de acest acasă. Cât de norocoși sunteți că vă puteți întoarce zilnic acasă, vă puteți pune liniștiți mâncarea pe masă și capul pe pernă. Imaginați-vă că vă puteți plimba liniștiți și liberi prin oraș sau prin pădure pentru o zi de relaxare, imaginați-vă că puteți merge la muncă și copiii la școală.
Acum că am realizat cât de norocoși suntem gândiți-vă la vecinii nostri din Ucraina care forțați au plecat și-au părăsite casele, locurile, viața de acolo. Și cum asta nu ar fi de ajuns imaginați-vă că oricând se vor întoarce, acel loc nu o să mai fie la fel. Se vor întoarce la ruine, la dărăpănături, la o scenă cumplită de după un război inutil. Nu vor mai avea acasă ci o să fie nevoiți să refacă acest acasă la ei în țară sau în altă țară luând totul de la zero. Sunt obligați să muncească în altă parte, să renunțe la pasiunile lor, să își ducă copiii la o alta scoala unde sa isi regaseasca un loc al lor, merg spre un necunoscut unde sunt nevoiți să își refacă viată. Pentru ei acasă niciodată nu va mai arăta la fel și niciodată nu o să mai aibă aceiași semnificație.
Cred cu tărie în bunătatea oamenilor și cred cu tărie că noi putem să fim parte din noul acasă pentru vecinii noștri și mai cred că nimic nu ne poate doborî atât timp cât suntem împreună. Noi cu noi, noi cu ei, ei cu ei si noi toți la un loc.
Astazi vă las cu un singur gând. Priviți în jurul vostru și fiți recunoscători pentru tot ce aveți acum. Nu costă și mai mult de atât poate aduce așa de multe în viață noastră încât privind în prezent putem spera la un viitor așa cum îl vrem.
Mâine e o nouă zi de voluntariat. Revin după.
Gânduri bune!
Donează cu voce tare!
Donația nu se face în șoaptă pentru că astfel rămâne fără ecou. Și nu mă refer la ecoul de laudă pe care multă lume îl înțelege ca fiind necesar atunci când cineva spune că donează. Mă refer la ecoul pe care îl are în sufletul celor care aud. Ecoul pe care îl produce atunci când se izbește de sentimentele celor care nu au mai făcut asta niciodată sau nu știu cum să facă asta.
Dacă mă întrebai acum peste 10 ani de zile dacă donez si cum fac asta îți răspundeam cu “dă bani, ajută și taci, nu e nevoie să te știe nimeni. De ce să te lauzi cu asta”. Acum dacă mă întrebi îți spun că fac asta și o spun cu lejeritatea cu care îți povestesc orice din domeniile în care m-am specializat.
Mai există un impediment în a dona și acesta este legat de sumă. Aud de multe ori în jurul meu “aș putea dona doar 50 de lei și nu vreau să îi dau să nu mă fac de rușine”. În donație nu contează suma dacă vrei să faci asta. Contează să o faci. Contează să incepei de undeva. Gândește-te că nu vrei să donezi 50 de lei pentru că îți este frică să nu te faci de rușine. Dacă la fel că tine gândesc 1.000 de oameni asta înseamnă 50.000 de lei care ar putea salva o viață și totuși nu o facem pentru că suma pare rușinoasă. Mai gândește-te o dată.
Când am început să donez mă gândeam o zi poate chiar două în anumite cazuri, ce aș putea face eu cu banii pe care i-am donat. Și căutam foarte multe exemple și situații doar pentru a mă face să mă simt vinovat pentru că am donat sau să mă simt rușinat că am donat prea puțîn. Am scăpat de asta văzând că ajutorul meu contează.
Mai mult de atât încerc permanent să fac asemenea gesturi alături de fiica mea. Am decis împreună să donăm un TV la o casă de copii. Ne-am simțit amândoi extrem de bine pentru că am ajutat. Mai mult, de fiecare dată când facem curat la jucării sau haine, discutăm și decidem ce și către cine donăm.
Sunt convins că, dacă te uiți în camera copilului tău, găsești cel puțin un bagaj plin pe care îl poți dona. Vorbește cu copilul tău și faceți asta. O dată, de două ori pe an dacă se întâmplă acest lucru copilul crește sănătos și o să înțeleagă donația că pe ceva normal. Mai mult de atât o să își facă loc în viață pentru ceva nou. De fiecare dată când ceva nou intră ceva vechi este recomandat să iasă. Gândește-te la asta.
În cercul meu de prieteni spun mereu ce fac, atunci când vine vorba de așa ceva.
Acum câțiva ani de zile discutam cu un prieten căruia nu îi lipsește absolut nimic și chiar are câteva milioane în conturi. A ascultat, a înțeles și a început să doneze sume considerabile care ajută. Mă simt parte din donațiile lui deoarece a început să facă asta la îndrumarea mea.
Acum că ai citit textul poate încerci sentimentul donației. Dacă îl cunoști atunci îți mulțumesc pentru asta.
Donează. Ajută. Fă-o cu voce tare.