Tot înainte
Am crescut fiind comparat mereu. “Uită-te la X ce a făcut. Tu de ce nu vrei? Că de putut poți”, “ “vezi la Y? Tu de ce nu ești la fel?”
Concluzia era de fiecare dată “Brânză bună în burduf de câine”! Nu spun aceste lucruri ca să arăt cu degetul sau să reproșez, ci le spun pentru că reprezintă un reper foarte important pentru mine. Foarte important deoarece, acum privind la ele, îmi pot gestiona foarte bine alegerile. Să te uiți în spate, la acțiunile făcute, într-un mod deloc asumat sau comprativ nu este niciodată ceva de ajutor. Să-mi spui doar că am greșit, că nu am făcut așa cum ai vrut, că puteam mai bine, că nu a ieșit cum te așteptai și că alții au făcut mai bine și au putut mai mult, nu mă ajută deloc. Ce îmi doresc este să-mi spui cum pot face dată viitoare astfel încât să iasă mai bine.
Cred foarte tare în puterea oamenilor și în modul în care ei își doresc creșterea.
În aceiași măsură cred că noi nu suntem direct responsabili de alegerile pe care le facem. Suntem reaponsabili doar de alegerile noastre. Eu am înțeles asta și am mai înțeles că educația înseamnă curiozitate. Să cauți permanent ceva nou, să cauți să înveți lucruri noi, să fii curios de lucrurile din jurul tău, să le descoperi, să le experimentezi, să le personalizezi, să le pui în practică și pe urmă să treci la altă curiozitate și tot așa până la finalul vieții. Curiozitatea este cea care ne aduce oportunități, oameni, locuri, lucruri.
Nu poți să rămâi curios dacă în jurul tău oamenii îți arată doar ce nu ai făcut bine și ce au făcut alții mai bine că ține. Eu prefer că de fiecare dată când sunt în situația în care mi se solicită opinia, să ofer feedforward. Să spun cum văd eu următoarea acțiune, următoarea curiozitate, ce și cum poți face să descoperi ceva nou pe care poate tu nu-l vezi uitându-te în altă direcție sau din alt unghi. Asta mă face să-mi păstrez mereu încrederea în alegerile mele, curiozitatea și dorința de a descoperi lucruri noi, oameni faini, locuri și experiențe. Asta mă face să privesc înainte și să acționez fără să fiu mereu în garda pregătit de reacțiune.
Feedforward-ul este declanșatorul acțiunii și atâta timp cât sunt pregătit mereu să acționez o să am energie, instrumente, oameni, posibilități și oportunități de a rămâne curios. Mai cred în faptul că experiență noastră poate să ajute și tot ce contează este modul în care o împărtășim. Noi alegem cum să tratăm această “împărtășite” a experienței. Alegem să ne uităm la lucrurile făcute și să le criticăm/lăudam sau alegem să spunem cum vrem că lucrurile să fie făcute pe viitor. Gandeste-te că absolut toate deciziile luate sunt cele mai bune. Din simplu motiv că nu pot să fie schimbate și aici intervine alegerea noastră.
Eu prefer să privesc în față alegând drumul pe care urmează să pășesc fără să mă chinui să peticesc drumul pe care deja l-am parcurs.
Tu ce alegi să faci?
Ne dorim să fim educați sau este doar un pretext de fiecare dată când ceva nu merge?
Cerem în continuare schimbarea sistemului educațional, dar oare suntem pregătiți pentru schimbare?
„Nu cere niciodată ceea ce nu poți oferi.”
De mulți ani de zile se discută despre reforma în învățământ și despre schimbarea sistemului de învățământ. Există o multitudine de planuri și proiecte pe această temă: propuneri și încercări, proiecte începute și abandonate, investiții fără sens și multă birocrație. Dar nu despre sistemul de învățământ în starea lui pură vreau să discut.
Vreau să discut despre ce putem face noi dincolo de ușile sălilor de clasă, dincolo de cancelarii, birouri sau ministere – care este rolul nostru al fiecăruia în dezvoltarea acestui sistem de învățământ și în educarea generațiilor care vin.
O să detaliez aceste aspect pe un subiect pe care, de peste 5 ani, îl pun în practică aproape zilnic: educația financiară. Este prioritar că educația financiară să se regăsească în programa școlară, de la grădiniță până la facultate și este nevoie ca educația financiară să se transforme într-un process de învățare permanent și care să își vadă efectele în toate ariile de dezvoltare.
Haideți să luăm cel mai pozitiv exemplu:
Să presupunem că din septembrie educația finanaciară devine opțional în școală și că sistemul de învățământ are profesori specializați și dedicați pe această tema. Ce facem mai departe? Este suficient ca școala să ne educe financiar? Este oare de-ajuns pentru copiii noștri ca doar la școală să învețe despre bani? Cum o să poată pune în practică tot ceea ce învață? Rămân doar cu teoria și cu exemplele predate în școală? Sunt câteva din întrebările pe care mi le pun după fiecare workshop de educație financiară. De fiecare dată îmi răspund singur: degeaba așteptăm sistemul educațional să facă acest pas, dacă noi nu suntem pregătiți pentru a primi cu brațele deschise educația finanaiară. Nu este suficent ca la școală să învețe copiii educație financiară și acasă să „lăsăm că merge și așa”, „nouă nu ni se poate întâmpla”, „nu vorbim despre bani că sunt ochiul dracului” sau „lasă mai, banii că aia sunt doar pentru bogați”.
Primul și cel mai important aspect este să începem să insistăm noi cu educația financiară înaintea sistemului și, atunci când sistemul va avea parte de această implementare, noi să fim pregătiți să susținem în mediul personal dezvoltarea continuă a copiilor noștri. Să le oferim exemple în familie, să le dăm șansa să copieze de la noi comportaente sănătoase financiar și să vadă ambele lături ale unui subiect predat (atât cel teoretic cât și practic). Să nu lăsăm „teoria ca teoria, da’ practica ne omoară” să fie la același nivel ca și până acum. Să dezvoltăm și să fim alături de ei atunci când vrem să punem în practică tot ceea ce învață (sau învățăm împreună), susțînând astfel educația permanentă și sănătoasă.
Știu că este greu. Asta înseamnă să ne educăm noi și să fim noi primii care ne schimbăm, învățăm, personalizăm și aplicăm. Abia apoi să dăm mai departe. Să fim noi primii care dăm dovadă de dorință de dezvoltare și de dorința de a înțelege cum funcționează banii.
Știu că primul gând îți este acel al investițiilor și cum să punem banii la treaba pentru noi. Perfect de acord cu ține – însă, până acolo, dacă noi nu știm să organizăm un buget lunar de venituri și cheltuieli, crezi că o să putem gestiona investiții? Dacă noi nu economisim lunar în așa fel încât să ducem la nivel de comportament economisirea, crezi că o să ne permitem să alocăm sume pentru investiții pe termen lung? Dacă noi nu știm când și cum să ne asigurăm pensia și de ce am face asta, crezi că o să știm să gestionăm randamante și să diversificăm investițiile?
Nu. Nu o să știm să facem pasul spre independența financiară și, mai mult de atât, o să creștem o generație care nici ea nu va ști să își dorească independența financiară.
Până la sistemul educațional al țării, suntem noi mici sisteme care putem pune în mișcare rotițe care la rândul lor să ceară de la sine schimbare și dezvoltare. Atunci când sistemul educațional o să se poată schimbă (cred că o să se schimbe), noi o să fim pregătiți să accelerăm dezvoltarea și vom participa activ la o creștere sănătoasă a generațiilor care vin.
Suntem oare pregătiți pentru o schimbare? Ne dorim cu adevărat această schimbare? Știm ce să facem cu schimbarea și să o tratăm că pe ceva banefic? Sau aceste întrebări vin doar să ne arate cât de multe scuze avem pentru a nu face un pas înainte și pentru a ne complace în situația dată pe principiul „nu se face dom’le, nu le pasă…”. Oare nu suntem chiar noi parte din acel „nu se face” sau „nu le pasă”?
Crezul meu este că suntem exact precum scuzele pe care le găsim și scuzele pe care le avem înainte de a încerca să înțelegem în esență despre și de la ce ne scuzăm.
Închei prin a vă da un exemplu concret din această perspectivă.
În liceu și în facultate am făcut mereu practică și aveam nevoie de adeverință care să dovedească acel stadiu de practică. De fiecare dată când mergeam la o instituție și spuneam că îmi doresc să fac practică la ei și că îi rog să mă primească pentru că nu o să deranjez, ci vreau doar să învăț sau să „fur meserie”, mi se răspundea așa: „Hai mâine și îți dau adeverință pe ce perioada vrei tu. O să fie semnată de șefu’ mare și ai scăpat. Mergi și te distrează, lasă prostiile astea”. Niciodată nu mi-a convenit acest răspuns, așa că insitam: „Chiar vreau să vin două săptămâni în fiecare zi să învăț. Îmi place materia/meseria asta și îmi doresc să văd în detaliu totul”.
Am fost trimis acasă de la multe companii și s-au supărat pe mine pentru că îmi doream să muncesc acolo gratis și să ajut, totul pentru a învață. Multe dintre ele s-au arătat surprinse și au găsit o soluție pentru a mă primi pentru o perioada determinată, izolandu-mă undeva, fără a ține cont de dorința mea de învățare. Doar câteva au fost dispuse să mă ajute să învăț, să mă solicite și să mă implice în activitățile lor.
De ce are acest exemplu legătură cu sistemul educațional și cu ce discutam mai sus? Pentru că acele companii surprinse că vrem să muncim suntem noi societatea în cazul de față, iar noi suntem mereu pregătiți să fentăm sistemul și să dăm adeverințe semnate de șeful mare fără a depune un efort minim.
Îmi place să cred că am devenit mai conștienți și mai asumați în ultima perioada și că ne pasă de ce se întâmplă în viitor și, mai ales, de viitorul copiilor noștri și de toate generațiile viitoare. Crezul meu este că acum, când vedem că și atunci când se poate nu se vrea, să facem noi pasul spre se poate și se vrea. Să dezvoltăm noi educația acasă și să suplinim toate eforturile pe care le fac învățătorii și profesorii și orice alt cadru didactic care își pune amprenta asupra dezvoltării copiilor noștri. Să nu mai acceptăm că „merge și așa” și să o luăm noi cu un pas înainte de orice. Așa o să fim pregătiți pentru momentul când sistemul se va ancora în realitate. Nu o să mai avem neplăceri pentru că noi deja am schimbat sistemul educațional de acasă, iar copii vor duce cu ei această schimbare și o vor cere singuri. Sistemul va avea doar o singur avarianta: să le ofere copiilor ce își doresc ei, altfel copii vor penaliza sistemul.
Rău de tot.
Tu îți plătești copilul pentru activitățile casnice și rezultatele la învățătură?
Cât costă să spele vasele sau să ducă gunoiul? Ce sumă primește dacă face curat în camera ei/lui sau dacă ajută la grădinărit? O nota de 10 aduce de la sine și ceva în pușculița copilului?
Cum răspunzi la aceste întrebări?
Răspunsul meu, din postura de tată și cea de profesor de educație financiară, este următorul: plecăm de la premisa că niciun răspuns nu este greșit, atât timp cât este asumat și conștientizat ca atare.
Eu nu o plătesc pe fiica mea pentru activitățile casnice și pentru rezultatele obținute în educație. Curățenia în cameră, spălatul vaselor și celelalte activități enumerate în introducere sunt activități de familie care implică efortul tuturor pentru a avea o viață echilibrată și pentru a ne crea un mediu înconjurător propice.
Am auzit destul de des în jurul meu și în cadrul workshop-urilor de educație financiară că părinții plătesc copiii pentru aceste activități, ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Ceea ce vreau să scot în evidență este că plătind copilul în situațiile de față, el mereu va aștepta să se întâmple acest lucru. În adolescență, apoi la maturitate, există posibilitatea ca el să nu se implice voluntar în activăți, deoarece va apărea, tot posibil, întrebarea „Dar mie ce-mi iese?”. Ba mai mult, poate crede că nu este de datoria lui să participe la aceste activități într-un mod gratuit și cu atât mai puțin să le inițieze.
În cazurile în care ne plătim copiii, această plată este bine să fie explicată ca fiind ceva extra pentru o activitate, și nu o constantă. Dacă spre exemplu dorim să-i motivăm pentru a se clasa pe un anumit loc la o competiție sportivă, dacă dorim să ne arătăm atașamentul într-un mod financiar răsplătind o reusiță sau un rezultat deosebit, este indicat să discutăm cu copiii noștri că aceste recompense financiare vin pentru performanță, nu ca un comportament de care ei pot beneficia pentru orice acțiune. Astfel avem posibilitatea de a planta sămânța dorinței de a face mai mult, de a realiza mai mult și de a ajunge la performanțe care să aducă și un câștig de natură financiară.
Am solicitat prietenilor din mediul virtual o părere legată de acest subiect și, așa cum era de așteptat, și aici părerile sunt împărțite. Consider că o privire de ansamblu asupra deciziilor și a efectelor pe termen lung este necesară de fiecare data, iar pentru a evidenția acest aspect, am cerut părerea unui psiholog și mamă în același timp.
Raluca Anton – A oferi bani copiilor noștri pentru ceea ce fac, pentru îndatoririle casnice sau academice poate fi o unealtă foarte la îndemână pentru mulți dintre părinți. Discuția implică multe subiecte, iar unul dintre acestea este vârsta copilului. Percepția și înțelegerea banilor este diferită în funcție de vârstă: un copil de vârstă școlară/adolescent poate înțelege mult mai bine valențele acestora decât un preșcolar. Însă, dincolo de aceste aspecte, elementul esențial care ar trebui să ne ghideze pentru absolut orice tip de recompensă pe care o oferim copiilor noștri este cel care ține de motivația acestora. Pe scurt, pe termen lung ne dorim că cel mic să își dorească să facă anumite lucruri (motivația intrinsecă) pentru că îi produc plăcere, pentru că înțelege de ce este necesar acesta și prea puțin ca o consecință a unei recompense (motivație extrinsecă). De cele mai multe ori, recompensele materiale, banii au efect pe termen scurt, ele neajutându-ne în a-i învață pe copii beneficiul unui comportament. Sigur, copilul trebuie să învețe și dinamica aceasta dintre a munci și a primi bani pentru munca noastră pentru că ne dorim ca ei să poată să se valorizeze la vârstă adultă și din punct de vedere financiar. Astfel, aș propune un mix între timp petrecut cu copilul pentru a putea să se cunoască cât mai bine, pentru a ști ce îi place și ce nu, discuții cu privire la faptul că sunt multe lucruri care nu ne plac pe moment dar care fac parte dintr-un angrenaj de lucruri care trebuie făcute și asta ne va aduce beneficii, neapărat abordarea recompensei pe termen lung și nu a recompensei imediate (majoritatea dintre noi nu primim bani după fiecare zi de muncă, c așteptăm o dată in fiecare luna) și, sigur, un plan de beneficii pentru lucrurile pe care le face. Vârsta la care putem începe cu aceste discuții și acest plan? Încă de la vârsta de 3 ani se poate insera această idee sub formă de joc. Poate fi distractiv chiar și pentru părinți!
Storytime: propria mea experiență despre cum am perceput recompensele pentru performanță și la ce m-a ajutat acest lucru.
În copilărie și în adolescență am jucat fotbal – întotdeauna mi-am dorit să ajung să câștig din fotbal suficienți bani încât să rămână principala mea activitate. Fotbalul implică costuri foarte mari: deplasări, cantonamente, competiții, echipament și multe altele, iar toate aceste costuri erau suportate de către părinții mei, care mă incurajau să fac ce îmi place. Recompensele pe care eu le primeam atunci când înregistram o performanță (câștigarea unui campionat sau câștigarea titulaturii de cel mai bun jucător) erau de natură materială. Pe scurt, recompensele veneau să îmi susțină activitatea în continuare: o pereche nouă de ghete de fotbal, un echipament nou sau posibilitatea de a merge într-un cantonament pe care în mod obișnuit nu ni-l permiteam. Astfel, dorința mea de a face performanță împletită cu dorința de a câștiga și răsplata pentru aceste lucruri au făcut ca eu să îmi doresc mereu mai mult de la acest sport.
În cazul și în situația prezentată, eu am văzut două acțiuni bine gândite de către părinții mei:
- prima face referire la recompensele de natură materială, care veneau să susțină performanța și să mă ajute la îndeplinirea ei;
- a doua este de natura motivațională, deoarece mereu îmi doream să câștig pentru a avea posibilitatea să am echipamente noi.
Tu cum alegi să îți recompensezi copilul pentru activitățile lui?
Cum înveți copilul să aibă o relație bună cu banii?
De la primii ani ai vieții întrăm în contact cu banii. Fie că primim bani de la bunici, părinți, fie că mergem la colindat sau că primim “plicuri” de ziua noastră, banii sunt mereu parte a vieții.
Cum ne raportăm la ei și cum dezvoltăm această relație cu banii este un lucru important care urmează să se regăsească în viață noastră de adult.
De mic copil este necesar să învățăm valoarea banilor și diferențele dintre nevoie și dorința. Doar așa o să știm ce înseamnă banii pentru noi și vom avea posibilitatea să ne raportăm la bani într-un mod care să ne ajute. Dacă relația noastră cu banii este una ghidată pe instinct sau pe nemulțumiri permanente atunci și banii vor sta departe de noi.
Îți țin eu banii că tu nu știi ce să faci cu ei
Mergând mai departe ajungem la momentele în care realizăm cum se copiază comportamentele de către copiii noștri și cum ei își însușesc modelele pe care le văd în familie. Aici din nou este nevoie să avem exemple practice pe care ei să le înțeleagă și cu care să se obișnuiască în așa fel încât să le asume comportamental.
Am văzut în jurul meu câteva cazuri în care copiii primeau bani de la bunici și părinții luau suma respetivă fără să îi explice ce înseamnă și cât valoareaza cadoul primit bazându-și gestul pe o afirmație greșit explicată “Îți țin eu banii că tu nu știi ce să faci cu ei. Eșți prea mic”. Mai mult decât atât am văzut cazuri în care părinții “transformau” zecile sau sutele de lei primite de către copiii lor într-o ciocolată sau o singură jucărie. Chiar dacă intenția lor era una bună de a economisii pentru copil suma rămasă nu explicau valoarea acesteia. Astfel copilul nu înțelege valoarea banilor și nu poate face diferența între cât primește și cât poate el să economisească.
Astfel că poate ajunge ca adult să nu își cunoască valoarea și mereu să se mulțumească cu cât primește. De aici și până la a accepta un salariu sub nivelul sau de pregătire este doar un singur pas chiar dacă acesta se poate întinde pe mulți ani de zile.
Copiii nu au nevoi, au doar dorințe!
Aud destul de des acestă afirmație și cred că merită să o interpretăm și din perspectiva educației financiare. Dacă un copil nu mănâncă niciodată ciocolată el va crește fără a avea nevoia de a consumaciocolată însă poate apărea la un moment dat o dorință. Dacă un copil mănâncă zilnic foarte multă ciocolată atunci pentru el este o nevoie să mănânce însă este dorința să existe cantitățile semnificative. Nevoia este de a satisfice pofta de ciocolată și dorința este de a mânca acea porție mare pe care tu ai fost obișnuit să o primeșți.
Noi că și părinți greșim destul de des prin faptul că discuțiile noastre cu copiii pleacă de la premisa “e mic și nu înțelege” sau “lasă că vezi tu când creșți”. O premisă greșită, din punctul meu de vedere, deoarece este de datoria noastră să îi explicăm copilului fiecare detaliu despre bani, despre semnificația lor, despre cât valorează și ce pot face cu ei. Doar așa copiii noștri vor putea să aibă o relație deschisă cu banii, să știe să îi accepte, să știe să îi organizeze și să îi economisească. Plus că de aici vine și dorința de a pune banii la treaba să muncească ei pentru ține și astfel relația devine una sănătoasă financiar.
Explică banii pe înțelesul copilului
Dacă te gândeșți să îi spui copilului tău că e mic și nu înțelege sau că o să vadă el când crește cât de greu este să se descurce cu banii, sugestia mea este să te mai gândești o dată și să reformulezi acest lucru. Explică-i cum se câștigă banii, oferă-i detalii de ce înseamnă 8 ore de muncă sau cum să menține un business. Propune-i să încerce să facă diferența dintre nevoie și dorința în așa fel încât sentimentele lui să fie pozitive față de bani și să nu ajungă să urască banii sau să considere că el nu merită banii pe care îi cere pe muncă lui sau pentru pregătirea lui.
Va doresc să încercați să vedeți dincolo de vârstă copilului vostru și să îl poziționați în adultul care urmează să fie. Dacă reușiți să faceți asta dați-vă doi pași în spate și uitați-vă la proiecția lui din viitor. Are o relație bună cu banii? Știe să își organizeze bugetele? Economisește? Investește? Își ține sub control cheltuielile? Dacă da atunci sunteți pe drumul potrivit. Dacă nu reveniți la “astăzi” și oferiți-i posibilitatea de a avea o relație sănătoasă și o viață prosperă.