Duminică la Isaccea
E duminică. Ora 7 dimineața după o noapte scurtă în care am trecut la ora de vară. Mă ridic din pat și aud cum vântul iși face de cap printre blocurile din vecinătatea hotelului. Un hotel modest din Tulcea. Încă îmi răsună în cap vorbele unui prieten care aseară îmi spunea “ Ce dracu cauți tu acolo. Nu mai bine stăteai acasă la căldurică și la ține în pat? Ce-ți iese ție că faci voluntariat?”.
Mă uit pe fereastra care dă în parcarea din fața hotelului și mă gândesc entuziasmat la ziua de ieri care a fost prima la Isaccea. Zâmbesc larg gândindu-mă la vorbele prietenului meu și mă duc la dus să fiu gata pe când ajung colegii mei de la București să mergem împreună spre o nouă aventură la granița cu Ucraina.
Apa la dus curge pe mine dar în mintea mea se învârt planuri de ce voi face astăzi, cum voi putea ajuta, oare bate și acolo așa tare vântul, oare vine multă lume, etc. Fac rapid bagajul și cobor să beau o cafea înainte de plecare. Ies pe terasă hotelului și simt cum vântul mă lovește direct parcă amintindu-mi de ce sunt acolo. Mă așez și nu bag în seama răcoarea dimineții bucurându-mă de razele soarelui care își fac loc printre puținii nori de pe cer.
Mi-am terminat cafeaua și urc după bagaj. Între timp îmi sună telefonul “Suntem în Tulcea. În 5 min ne vedem în parcare”. Timp suficient să îmi iau bagajul și să cobor cu gândul că în maximum jumătate de ora intru iar în acțiune la graniță. Bariera de la puctul de trecere mă face mereu să mă gândesc că niciodată așa ceva nu o să poată să despartă oamenii sau să îi facă nepăsători.
Cobor și fără să stau prea mult pe gânduri mă duc direct la standul unde ieri am ajutat cu zâmbetul pe buze sute de vecini care au plecat din locul numit acasă cu doar un bagaj, cu copiii în cărucioare agitați și fără să înțeleagă prea multe. Mă gândesc că astăzi o să pot face si mai bine ceea ce am făcut ieri însă planurile îmi sunt date peste cap deoarece acolo erau deja vulountari care făceau o treaba minunată. Nu vreau să încurc și după ce salut pe toată lumea mă gândesc încotro să o iau să dau o mâna de ajutor. Mă duc la standul unde se prepară mâncare caldă. Sigur e nevoie de cărat bidoane cu apă sau poate au nevoie de mai mult de atât. Văd doar două persoane agitate care încercau să pară că au totul sub control. Le salut și întreb dacă putem ajută cu ceva. Eram împreună cu colegele mele și ele dornice de a ajută cu orice este nevoie. “Sigur că da. Astăzi am rămas doar noi două și orice ajutor în bucătărie este binevenit”. Aud bucătărie și mă gândesc la “Bucătar, nu chef, că eu spăl și vasele”. “Puteți conta pe noi. Cu ce ajutăm”. Și din două vorbe am ajuns să fiu lângă plita încinsă a celor de la Cherhanaua Moessia care sunt acolo de mai bine de 3 săptămâni și gătesc zilnic peste 1.000 de porți de mâncare caldă.
Adrenalina e la cote maxime și simt cum o parte dintr-un vis prinde viață. Să gătesc pentru sute de persoane și să o fac voluntar este deja mai mult decât mi-am imaginat că pot da ca și ajutor. “Avem porc și pui pe care îl facem cu legume. Te pricepi la așa ceva”. Aud vorbele Cristinei însă gândul meu este doar la cum o să iasă mâncarea pe care o fac, oare o să le placă, dacă nu îmi iese cine vine să ajute, cum le condimentez ca să fie pe placul oamenilor, cât durează să se facă o plită, câte porți sunt într-o plită”. Într-o secundă parcă uitasem tot ce știam în materie de gătit. “Stai liniștit că suntem toți aici si clar o să ne iasă foarte bun tot ce facem de mâncare” parcă îmi citise gândurile Irina încurajându-mă. Cu încredere în mine și în colegele cu care împărțeam cortul Cherhanalei am început să gătim. Fetele au făcut un o ciorbă de legume acrită cu borș extraordinară, au pregătit orez cu legume senzational, cartofi prăjiți și sandvișuri. Parcă era un maraton al gătitului în care fiecare își știa locul și nu simțea absolut nimic înafară de entuziasm și bucuria voluntariatului.
După puțin timp vine la stand și prima tură de oameni. Înfometați și parcă neîncrezători. Un băiat undeva la 25 de ani a întrebat de cel puțin 3 ori “It’s free” și parcă îi era frică să pună mâna pe bolurile cu mâncare că și cum nu mai primise niciodată așa ceva pe gratis. Și poate chiar nu mai primise și era o premieră. Sau poate frica venea din alte întâmplări nefericite însă după ce a început să mănânce așezat la masa de lângă stand s-a luminat la față și a ridicat privirea din bol s-a uitat către noi și ne-a mulțumit “spasiba”. Acest cuvânt care în ultimele două zile pentru mine a însemnat totul. A însemnat încredere, echipă, bucurie, ajutor, mulțumire și împreună.
Ca și cum acest lucru nu era de ajuns ca să-mi ajungă la inimă pentru totdeauna, în fața standului ajunge o fata în scaun cu rotile. Îngândurată privind la prietenul care o ajuta ii spune ce vrea să mănânce. Primește mâncarea și după câteva minute să întoarce în față standului oprindu-se în față mea și cu degetele de la mâini face conturul unei inimi după care duce mâna spre inima în semn de mulțumire. Am 1,83, 100 de kg și cred eu o forță mare de control al emoțiilor. Noroc cu ochelarii de vedere care au mascat și prima lacrimă care a ieșit cu un tremur al bărbiei de parcă eram la -20 de grade.
Am continuat ore în șir să gătesc fără să mă mișc de lângă plita încinsă. Pe la stand au trecut cei de la Salvați Copiii din Londra și cei de la World Central Kitchen care susțin acest demers și toți ne-am multumit și ne-au felicitat pentru gustul mâncării.
Ziua e pe terminate și eu am pierdut șirul plitelor făcute undeva la 12. Parcă nu am vrea să plecăm. Mai putem face multe lucruri împreună însă Bucureștiul este la 4 ore distanță și e nevoie să ajungem acasă. Ne luăm rămas bun de la Irina și Cristina cu promisiunea că revenim să ajutăm curând.
Urcăm în mașină și simt cum hainele miros a fum, cum degetele mâinilor tremură necontrolat și cum picioarele nu mai au loc în bocanci. Cu toate astea zâmbetul de pe față mea spune un singur lucru RECUNOȘTINȚA.
Sunt recunoscător BCR pentru că dincolo de birouri mi-a oferit șansa de a face ceva mai mult decât aș fi putut face singur. Cherhanalei Moessia care este un exemplu de organizare și implicare. Irinei și Cristinei care au avut răbdare cu noi și care sunt dovada vie că există empatie și umanitate. Colegelor mele care în acest weekend si-au lăsat acasă familiile și au ales să dea o mâna de ajutor.
Miros a fum însă este mirosul de fum al recunoștinței.
Acasă
Astăzi, după prima mea zi în calitate de voluntar la Isaccea, am multe motive de bucurie.
Am cărat bagaje, am oferit produse, am alimentat standuri, am oferit informații, am discutat cu vecinii noștri de peste Dunăre, am interacționat cu pompieri, jandarmi, polițiști, grănicieri, medici și în special cu voluntarii care s-au lăsat pe ei pentru a face un bine. Am mâncat cea mai bună supă de pui făcută de un bucătar grec și am cărat apă pentru peste o mie de porții de mâncare caldă pregătite acolo și oferite gratis.
Sentimentul este unul care îți dă putere și încredere. Aici nu există oboseală ci doar acțiune și implicare. Sunt recunoscător oamenilor pe care i-am cunoscut și pentru că astăzi am putut să fiu parte din tot ce înseamnă susținere. Apreciez eforturile pe care BCR le face prin tot suportul, prezența acolo și implicarea de care dă dovadă si mai ales prin faptul că ne oferă posibilitatea de a participa în mod organizat mai mult și mai des decât am putea să o facem fiecare individual.
Mergând puțin mai departe vreau să va spun că sunt singur la părinți și când m-am născut am fost primul nepot în familie. Toată lumea roia în jurul meu să-mi facă pe plac și să-mi satisfacă orice poftă posibilă și imposibilă.
Eram răsfățat într-o grămadă de case și oriunde mergeam aveam “lumea la picioare”. Am crescut și am început să merg în cantonamente, după care am mers la liceu în alt oraș, pe urmă la facultate la Cluj unde de altfel am și rămas. De mai bine de un an m-am mutat la București si merg destul de des la Cluj și de la Cluj acasă. Poate vă întrebați ce legătură are și de ce îmi doresc să vă spun cât de norocos sunt și cât de norocoși sunteți și voi.
Avem un loc pe care îl numim acasă. Acasă la ai noștri. Acasă unde ne-am născut, unde am crescut și unde am copilărit. Acasă unde mi-am spart prima dată capul, unde mi-am julit prima dată genunchii și unde am legat primele prietenii. Străzile pe care hoinăream zilnic, grădinile pe care ne jucam de dimineața până seară, copacii în care ne cățăram sau ne făceam căsuțe, geamurile vecinilor pe care din greșeală le spărgeam cu mingea sau florile din curțile lor pe care mai mereu le rupeam sărind gardurile să ne recuperăm mingile sau cine mai știe ce “scăpam” pe acolo. Vecinii care erau umani, prietenoși, binevoitori și plini de speranța că vine o nouă generație care să ducă mai departe tradițiile.
Sunt un norocos că am aceste amintiri și că le pot trăi oricând vreau. Sunt un norocos că mai există acest acasă și că pot oricând să merg acolo să-mi revăd copilăria, prietenii, vecinii și locurile natale. Sunt un norocos că acolo e liniște și e voia bună. Zona s-a schimbat, s-a dezvoltat, ulița a devenit stradă asfaltată, grădinile acum sunt curți ale noilor vecini, mașinile trec cu mare viteză pe stradă unde pe vremuri rar vedeai câte o mașină trecând. Se vede la fel de frumos Vf. Heniu și mă pot bucura oricând de o plimbare pe dealurile din zonă. Aer curat și natură cât vezi cu ochii.
Sunt un norocos că o pot duce pe fiica mea acolo și ea la rândul ei să se bucure de zona, de oameni, de natură, de jocurile copilăriei în aer liber și de liniștea din livada unde vara îi montez piscină, hamac, trambulină și orice se mai poate pune pentru distracție. Sunt norocos că acolo o așteaptă mereu oameni cu brațele deschise, primitori și iubitori.
Acum imaginați-vă cât de norocoși sunteți și voi că aveți parte de aceste locuri și de acest acasă. Cât de norocoși sunteți că vă puteți întoarce zilnic acasă, vă puteți pune liniștiți mâncarea pe masă și capul pe pernă. Imaginați-vă că vă puteți plimba liniștiți și liberi prin oraș sau prin pădure pentru o zi de relaxare, imaginați-vă că puteți merge la muncă și copiii la școală.
Acum că am realizat cât de norocoși suntem gândiți-vă la vecinii nostri din Ucraina care forțați au plecat și-au părăsite casele, locurile, viața de acolo. Și cum asta nu ar fi de ajuns imaginați-vă că oricând se vor întoarce, acel loc nu o să mai fie la fel. Se vor întoarce la ruine, la dărăpănături, la o scenă cumplită de după un război inutil. Nu vor mai avea acasă ci o să fie nevoiți să refacă acest acasă la ei în țară sau în altă țară luând totul de la zero. Sunt obligați să muncească în altă parte, să renunțe la pasiunile lor, să își ducă copiii la o alta scoala unde sa isi regaseasca un loc al lor, merg spre un necunoscut unde sunt nevoiți să își refacă viată. Pentru ei acasă niciodată nu va mai arăta la fel și niciodată nu o să mai aibă aceiași semnificație.
Cred cu tărie în bunătatea oamenilor și cred cu tărie că noi putem să fim parte din noul acasă pentru vecinii noștri și mai cred că nimic nu ne poate doborî atât timp cât suntem împreună. Noi cu noi, noi cu ei, ei cu ei si noi toți la un loc.
Astazi vă las cu un singur gând. Priviți în jurul vostru și fiți recunoscători pentru tot ce aveți acum. Nu costă și mai mult de atât poate aduce așa de multe în viață noastră încât privind în prezent putem spera la un viitor așa cum îl vrem.
Mâine e o nouă zi de voluntariat. Revin după.
Gânduri bune!